Promisiune

Promisiuni. Le facem in fiecare zi. Le respectam atat de rar incat nu stiu de ce ne mai obosim.
Candva, doi oameni puteau fi legati de o simpla promisiune o intreaga viata, fara acte, fara martori, doar simple cuvinte.
Care este cel mai mare atasament pe care il putem face fata de cineva?

Promit sa nu plec. Promit sa raman cu tine orice s-ar intampla. Atunci cand te voi uri, atunci cand te voi iubi. In clipele in care ma vei dezmierda, si in cele in care nu vei vrea sa ma vezi.
Promit sa nu uit. Sa nu uit vechile promisiuni, sa nu uit nicio clipa petrecuta cu tine. Sa imi amintesc fiecare cuvant frumos sau nu, dulce sau amar, voit sau nevoit. Neuitand nu voi putea pleca. Si as putea fi mereu.
Nu cum vrei tu, nu cum vreau eu, ci cum trebuie. Tarziu, devreme, greu sau usor, aproape sau departe, sa fiu  eu a putea fi noi.
De ce sa plec? Si unde m-as duce? Cand tot ce am e chiar aici. Si daca ar fi sa plec...
Vino cu mine! Fa-ti bagajele, ia tramvaiul si vino!
Promit sa raman.

Coboram la prima.

In timp ce luminile orasului reflectate in gemurile tramvaiului ii traversau chipul, citeam schimbarea. 

Vedeam un oras plin, ticsit de oameni, un oras de care deja sunt satula, un oras al trecutului, ce imi va fi viitor. Bucurestiul e un cliseu. Cliseul provincialului care vine in capitala; este intai fascinat, apoi uimit, incepe sa il vada ca pe propriul oras, il plictieste, il dezgusta, il uraste. Te inghite. Iti inghite orice convingere cu care ai venit. Oamenii sunt identici. Identici cu manechinele din vitrine, din dreptul afiselor cu ,,new collection". Suntem ' in trend' , avem fite. In incercarea nostra de a ne forma o imagine de bucuresteni devenim victime, ne uniformizam, ne deformam, in cativa ani ne simtim bucuresteni dar vrem mai mult, vrem o pozitie sociala, un job bine platit musai, vrem totul si primim nimic. Primim injuraturi la semafor, traversari pe rosu niciodata pe verde, oameni care nu respecta coada, nepasatori, intrigati, iritati de tot ce li se intampla, blameaza sistemul, blameaza politicienii, blameaza seful, blameaza intr-un final Bucurestiul.
Metroul e murdar. Oamenii il murdaresc. Ici-colo cate o carte deschisa, predomina ziarele sportive si mondenitatile, vezi cate o persoana cu aer de profesor, medic, barbati in costum si femei cu perle la gat si te intrebi ' ce cauta aici?'. Langa cersetorii cu telefoane performante, langa smecherii care fac zgomot cat pentru tot trenul, langa o shaworma bine- mirositoare din Dristor. Nu mai exista clase sociale? Ba exista, cum sa nu?! Decat ca oamenii pe care trebuie sa ii respecti se imbulzesc pe scarile rulante; elevii si studentii sunt  grabiti, ocupati, atotstiutori.  Ne intoarcem spre oamenii bine- imbracati, aratosi si cu 'experienta' doar cand intrebam ' incotro merge? ajunge la ...?'

E enervant, zgomotos si obositor. Intotdeauna l-am privit ca pe un oras. Acum il vad ca pe o persoana. O femeie. O femeie de 40 de ani, trecuta prin monarhie, comunism , razboaie, cuceriri, infrangeri si victorii, o femeie parasita de familia ei (multi bucuresteni au plecat in alte orase/ tari), o mama satula de atatia copii adoptati; pe multi ii abandoneaza si lasati sa se descurce singuri se pierd. Alteori imi apare ca o vaduva. Rece si rea, neprimitoare, aspra. O Alaska romaneasca, o jungla in acelasi timp.  Un loc in care TU devii altul cat ai clipi, in care dimineata te trezeste zgomotul infiorator al tramvaielor, iar noaptea nu te lasa sa dormi motociclistii nervosi si dorinta lor de a demonstra...ceva.

Seara autobuzele, troleele, tramvaiele sunt stranii. Oameni obositi se urca agale si tintesc scaune libere. Stiu deja unde sa coboare, un drum devenit rutina. Luminile se intensifica. ' Trebuie sa coboram' imi spune. Unde sunt eu in acest oras? Unde ma indrept si la ce statie trebuie sa cobor?