E (ne)voie sa avem prieteni?

Un cliseu atat de des intalnit incat eu insami m-am saturat de cate ori am citit fraze, citate, povesti si carti despre prieteni care sunt acolo doar cand au nevoie de ceva. Stiu ca fiecare dintre noi facem gafe, stricam prietenii si ca internetul este plin de astfel de siroposenii dar trebuie sa ma manifest!

Odata ce scoti o persoana din zona de ,,cunostinte" si tu insuti o ridici la gradul de ,,prieten" sau macar persoana mai apropiata ce te determina pe tine sa ii iei acest cvasiprivilegiu? Fara avertisment incepi sa te indepartezi iar celelalt te priveste cum dispari.

 Dar oare tu, prieten al meu, te-ai gandit ca si tu erai prietenul meu nu numai eu al tau? sau mandria ta este prea mare si nu vrei sa recunosti? Mai stii cand veneai cu sufletul in mii de bucatele si te acultam si te ajutam sa il lipesti la loc? Nu dragul meu prieten nu mai tii minte. Tu vezi greseli, tu vezi certuri tu vezi totul negru. Si nu e prima data. Caci nu vii la mine cand nu mai stii ce sa faci, de fapt cand ai nevoie de cineva care sa spuna da, da ,da, da e bine cum faci tu. Dupa o lunga absenta cand imi uiti numarul de telefon in timp ce eu te am pe spee- dial te intorci si eu sunt acolo. Dupa ce mi-am incredintat sufletul tie tu....? Tu uiti si dispari.
Asa ca dragul meu prieten, te rog doar sa-ti amintesti zilele cand am fost acolo. Iar daca tu nu m-ai considerat niciodata prieten atunci... E vina mea. 

Mi-am incheiat mini- pledoaria in favoarea prieteniei, pentru ca articolul meu sa intre in seria de clisee- acolo doar cand au nevoie. 

Restul... e praf

Inspiratie de aici.

Avem nevoie de oameni. Noi, fiintele rationale, independente ale secolului 21 avem nevoie de oameni langa noi, oameni care, surprinzator sa ne spuna ce sa facem. Acesti oameni au definitii poetice, metaforice si alte expresii care sa ii identifice cand, de fapt, ei sunt prieteni. Ma autointitulez naiva caci adesea confund cunostintele, amicii si colegii cu prietenii si ii integrez in universul pe care il am rezervat numai pentru ei. 

Daca ar fi sa o desenez viata mea ar fi o camera. Pardoseala si peretii ar fi familia- cei care raman atunci cand universul se goleste. Dulapurile, ticsite de hartii, carti, caiete si haine ar fi memoria- lucrurile pe care le stiu dar pe care nu le folosesc intotdeauna- baza pe care se articuleaza intreaga-mi fiinta. Prezentul ar fi un colt de atelier- intotdeauna prafuit de amintiri, niciodata statornic si mereu pe cale sa se prabuseasca. Pe peretele de langa el se afla cuie in care sunt atarnate chei, dar si cuie goale. Cheile sunt de la sertarele dulapurilor- sunt cele care imi permit sa accesez fisierele memoriei- indrumatorii mei- profesorii care au fost, sunt, iar spatiile goale- pentru cei care vor veni. O oglinda ingusta, dreptunghiulara, cu margini ascutite ar fi reflexia sentimentelor mele; o oglinda care se tulbura, se innegreste, se sparge si se lipeste singura la loc. Dar ce se intampla cand se schimba oglinda? Eu! Eu imi plang de mila, micsorata in mijlocul mizeriei care s-a facut in camera... Si uneori nu gasesc solutii- nu stiu cum sa ma reasamblez. Vorbeam de prieteni- ei... ei bine ei sunt praful. Da praful. Praful care imi intra in ochi si nu ma lasa sa stau, care ma obliga sa ma ridic, si in incercarea mea disperata de a scapa de el.... se face curat in camera. Asta fac prietenii- sunt enervanti cand te intreaba ,, ce ai?”, ,,ce ai patit?” dar ei te fac sa uiti... si sa vezi ca de fapt oglinda se repara de la sine, aerul din camera mea imaginara este timpul- unicul asupra caruia nu am control, pe care nu pot sa-l masor, caci nu stiu cand se va sfarsi.

Asadar, va invit sa va bucurati de praful din viata dumneavoastra, caci el va face sa-l urmariti, iar in goana aceea nebuna uitati... pur si simplu uitati si constatati ca aveti un zambet pe fata... cand totul pare negru radeti... radeti cu pofta de rasul molipsitor al prietenului dumneavoastra.

Conflict

Conflictele dragul meu sunt ca o cafea tare: prea amare, niciodata suficient de concentrate si intotdeauna lasa urme. Ce fel de conflicte ma intrebi. Nu mai stii?  Cele pe care le avem cand vrei sa ma dizolvi intr-o ceasca de ceai amar iar eu ma agat cu disperare de pliculetul ce atarna pe marginea cestii. Atunci cand tu vrei sa-mi preschimbi fiinta intr-o aglomerare fara forma care sa depinda de tine.Tu dragule vrei sa-mi furi alergarea prin viata si sa ma articulezi doar la fiinta ta! Ah si nu-ti dai seama. De ce nu vezi ca ieri mi-am cautat aripile in dulap si le-am imbratisat ca pe o mireasma a noii vieti? Sau poate ca stii... caci azi nu le-am mai gasit. Erau atarnate candva de coltul stingher al amintirii vietii fara tine. Si tu ma intrebi acum privind peste umarul meu- care colt? Nu ai de unde sa-l stii. Zace ascuns in fiecare secunda a unei lumi trecute. 

Maine as vrea sa plec. Sa imi iau pantofii  cu toc si geanta neagra si sa plec prin lume cu parul prins la spate. Dar vai! nu pot. Sunt inca atasata de tine. -Iti dau drumul! Du-te! mi-ai zis candva. Si atunci ce ma tine pe loc? Intorc privirea si vad franghiile imbibate in parfumul tau, trupul meu frematand sub atingerea ta, vad fiecare gest care mi-a taiat aripile si vad ca nu tu ai fost ci eu. Eu insami mi-am ingradit fiinta si am ramas cu tine chiar inainte sa-mi spui s-o fac. Eu singura m-am inchis in cufarul de vise. Si imi dau seama ca nu este al meu. Eu imi tin visele intr-un dulap...stii coltul stingher de care m-ai intrebat tu?... Noi doi iubitule am devenit o entitate comuna. Traim prin ochii celuilalt, pulsam acelasi ritm, aceeasi bataie... tic-tac, tic-tac, tic-tac... de trei ori apoi pauza. Ce facem noi oare cand inimile se opresc din bataie? Mi-am amintit. Atunci ne sarutam. 

De ce ne intoarcem?

Evoluam. E clar si firesc sa evoluam. Strigam cat ne tin plamanii ca suntem intr-o continua ascensiune spre un tel ce-i drept ambiguu si nu prea bine definit dar care exista si ne asteapta , iar cu toate astea noi, oamenii, ilustrele fapturi ce polueaza Pamantul cu gradul lor minim de inteligenta, noi ne uitam cu admiratie si tanjim cu o expresie tembela spre trecut. Luam ca modele persoane care au trait acum 100, 200, 1000 de ani cu ce motiv? Luam ca model imaginea, de fapt inventia istoricilor despre fiecare personalitate a vremurilor trecute. Istoricii au mai multa imaginatie decat un copil mic. Au creat adevarate icoane din niste oameni simpli, indraznesc sa le spun ,,normali", icoane construite pe piedestalul propriilor lor nevoi de modele.
Revenind insa la dorinta arzatoare a oamenilor de a recapata traditiile trecutului, nu inteleg aceasta tanjire perpetua cu accente obsesive de a reconstrui imaginile persoanelor/ personalitatilor trecute astazi.entru a recrea cu adevarat o imagine trebuie sa-i recreezi intreg contextul social, economic, evolutiv in care a trait, iar aceasta nu este oare o involutie? In cel mai bun caz este o stagnare, un refuz al nostru de a ne lua inima in dinti si a incepe sa ne construim propriul viitor, de a deveni noi poate chiar modele sau macar oameni in acord cu timpurile in care traim. Caci o cautare continua, nelinistita a trecutului si a tot ce a insemnat este un REFUZ de a evolua si mai ales de a fi in tandem cu vremurile in care traim. Suntem niste oamnei sub vreme, de aceea ni se pare totul revoltator.
Intr-adevar, realitatea actuala ne obliga sa reactionam aproape imediat orice modificare dar omul modern este adaptat! De aceea au fost necesare atatea secole de evolutie! Tocmai pentru a putea tine pasul cu acesti oameni care nu se sperie!!! Care poate ca isi tin minte trecutul dar nu il lasa sa le invadeze prezentul si intr-adevar privesc spre viitor. Ei nu sunt super-oameni. Ei nu au evoluat mai repede. Lor insa nu le este teama. NU le este teama sa isi ia inima in dinti si sa strige tare catre viitor: Show me what you got!!!
 Iar trecutul atat de glorios implica multe. Implica orori si atrocitati pe care omul, in contextul actual a gasit modalitatea sa le elimine. Chiar a reusit. De aceea este unde este acum. Datorita faptului ca  agasit solutii la niste ,,probleme" ce pareau imposibil de eradicat. Daca tot vrem sa ne reconstruim acele ,,zile de glorie" sa nu uitam despre perioada in care, pe langa stiinta si tehnologie, nu exista educatie! In care omul era adesea privit ca un intrument. Astazi investim in cultura si educatie pentru un ,,viitor mai bun". Atunci de ce vrem atmosfera de acum 100 de ani cand era ,,liniste si pace"? Repet: istoria si odata cu ea figurile si tipurile umane sunt masti. Masti si decoruri ale unor istorici cu prea mult timp liber.
Haideti sa nu ne mai uitam in trecut. Daca ne inchipuim constiinta/ memoria ca si o cavitate uriasa atunci trecutulul ar trebui sa fie o cutie. Atat. Exista, suntem constienti de ea ca de o parte a corpului nostru dar nu ne impiedica. Viitorul? Ei bine...viitorul ar trebui sa fie restul cavitatii...

Pentru ce avem nevoie de modele?

Societatea actuala promoveaza, mai mult sau mai putin corect, prin mijloace mai mult sau mai putin juste, indivizi, persoane si personalitati care ajung, incet incet sa serveasca drept model unui mare procent din populatia tarii si a lumii in general. Referindu-ne strict la Romania, gradul de implicare al mass- media in ,,educatia" copiilor, adolescentilor si tinerilor din ziua de azi este mult prea mare pentru calitatea advertisingului care se realizeaza si care implica utilizarea unor non-valori drept eroi ai copilariei noastre.
Intr-adevar omul are nevoie de o anumita directie in viata dar de ce este necesara o orientare asemeni unor persoane/personalitati cand este ,,la moda"  individualizarea gandurilor si a ideilor? Intr-o lume in care fiecare tanjeste pentru unicitate, oare acesti pseudo- eroi, de orice natura ar fi ei nu ne transforma pe noi, muritorii de rand, cei care ne uitam ,,de jos " la ei in niste copii ieftine si fara valoare? Unde este atunci unicitatea fiecaruia si trasaturile care ne diferentiaza de celilalti? Daca viata noastra se ghideaza dupa cea a altor persoane oare ideile marete nu au fost deja puse in practica? Nu ne mai putem ridica cu ,,pretentia" de a schimba lumea daca ne autoguvernam dupa niste trasee deja utilizate.