Delir

    Tic-tac-tic-tac-tic-ta... gata m-am trezit nu e nevoie sa ticai asa! Oh... saracul de tine, tu asa ticai mereu nu-i asa? Acum te-am auzit eu... e aproape dimineata, se crapa de ziua... de ce m-am trezit oare? Ah da... sa il sun sa il intreb cand vine acasa... e deja tarziu si... si niciodata nu intarzie asa de mult. Telefonul, iau telefonul sa il sun.... de ce nu ii mai gasesc numarul? Era chiar aici mereu, primul... primul adica ultimul numar apelat. Si acum vreau sa il sun, incerc si nu e aici.... ah!!!  mereu am zis sa il invat!

Amintirile incep sa ii patrunda in suflet... a vut sa uite ca el nu mai vine acasa, a vrut sa uite ca ea i-a spus sa plece! Si sa nu se mai intoarca niciodata! S-au certat cu o saptamana in urma, dar ranile sunt mult mai adanci. De cand se cunosc s-au apropiat din ce in ce mai mult... pana cand... pana cand au ajuns sa fie straini... cum se poate transforma o iubire atat de pura in... in nimic? Si, mai ales... atunci cand doi oameni se despart, ce se intampla cu toata iubirea?

A crezut ca e mai bine asa, sa ii spuna sa plece... nu mai putea locui in casa cu cineva pe care nu il mai cunostea... si ceea ce era mai rau.... nu stia care dintre ei s-a schimbat mai mult... sau mai ales... a fost vreodata ceva? Sau doar euforia inceputului.... un inceput pe care ei l-au precipitat si l-au transformat in sentiment? Oare intre ei a fost doar pasiune? Si daca da, cum ne putem da noi seama oare cand o relatie va dainui... si cand va pieri dupa putin timp...

Intotdeauna am crezut ca intr-un cuplu exista cineva care iubeste mai mult. Si inca sunt convinsa de asta. In ultima perioda tind insa sa cred ca unul dintre cei doi nu iubeste chiar deloc. Nu simte decat o atractie, un sentiment de siguranta, pe cand celalalt, constient fiind ca se va termina, iubeste! Din tot sufletul! Cu toata puterea si dorinta! Cu toata pasiunea si nesatul de partenerul sau!

De ce i-am spus sa plece? Siii... si ce daca nu ma mai iubea? Poate ca doar eu credeam asta... si de fapt... de fapt el chiar... chiar... nu.... Nu putea sa tina la mine! Nu mi-a arat de mult timp! Si i-am spus!!! I-am spus de la inceput ca el o sa iasa bine... si eu...ca de obicei o sa ies sifonata din toata tarasenia asta!!!  Ca nu ii pot spune relatie... Nu definim nimic... sa nu cumva sa se strice... ceeee? ce sa se strice? Cum poti sa strici ceva ce nu exista?

Si mai ales... cum poti pierde ceva ce n-ai avut niciodata?

Partaj

Du-te. Chiar te rog. As vrea insa cateva suveniruri. Mici, neinsemnate , doar pentru mine.
Lasa-mi mie cafeaua de dimineata, aburii somnorosi ai chipului tau ravasit. As vrea sa pun in rama amintirile de la rasarit in care ma intrebai ce o sa facem azi?... Undeva pe un perete lasa-mi serile. Plimbarile lungi si tacute, subrezimea cuvintelor, primele atingeri.

 Lasa-mi planurile de care radeai si ma tachinai mereu. Nu-mi lua bucuria de a te intrerupe cand lucrezi, asezandu-ma in bratele tale si sarutandu-ti fruntea ingandurata. Nu vrei sa te opresti asa ca te rog pana pleci, lasa-ti cana cu ceai pe birou, unde o lasi de obicei. Imi place uneori sa stau in locul tau cand esti plecat, sa te simt langa mine chiar si atunci cand mi-e dor.

As da orice sa stiu ce gandesti acum. Nu-mi lua amintirile. Lasa-mi dragostea la locul ei.

Tu.... pleaca...

Ia-ti viata, iar pe tine...lasa-mi-te mie.

Jurnalul unui om beat

Ce? Unde? Eu? Nu... nu-mi amintesc sa fi facut asta!
Si spui ca asa ne-am cunoscut? Nu stiu despre tine dar eu imi amintesc diferit. Desenai cerculete de fum pe tavanul gri al tavernei in timp ce-mi vorbeai despre inventii dracesti. Priveai in gol si spuneai atat de multe. Trebuia sa-mi fi dat seama. Vorbesti si de fapt nu spui nimic. Vorbele tale erau goale ca paharele de pe masa. Si-a mai luat o bere. Ea a baut apa plata si atat. Strazile Bucurestiului le pareau schimabte cand au iesit din bar. El le vedea la fel, vorbind cu un aer superior despre cat de bine cunoaste locurile acelea, cate a trait, vazut si experimentat. Ea se uita in gol. Nu-i place Bucurestiul, niciodata nu i-a placut. E rece, murdar, umed de la atata zapada, de la atat de mult noroi. O prinde de mana.
E ultimul lucru pe care si-l aminteste.

Impersonal

Critic. Mereu am facut-o. Asta stiu cel mai bine sa fac. Stiu ca nu e bine. Stiu ca ar trebui sa critici sau sa-ti spui un punct de vedere mai acid atunci cand ai in spate un bagaj de cunostinte etc. Ei bine eu nu. Imi spun parerea in stanga si-n dreapta. Si uneori am dreptate, de multe ori insa gresesc. Am invatat insa sa nu-mi mai pese. De ce ? Ei bine... compar. Pe langa critici eu compar. Cand vad in jurul meu oameni impersonali, atat de tristi, atat de prinsi in micul lor univers digital... imni spun ca e mai bine ca mine. De multe ori am vrut un telefon cu net. Acum nu mai vreau. Azi a fost o zi minunata: soare, cald, frumos. Si vedeam pe strada, in parc, la metrou, in tramvai, in magazin, la terasa, pe banca, in bar, in masina oameni langa alti oamnei.... privind cu jind in ecranele facatoare de minuni ale telefoanelor/ tabletelor/laptopurilor.
Gadgeturile imita lumea ''reala". Dar cine are nevoie de copii cand originalul este chiar la o aruncatura de bat?

Stupid.

De ceva timp am inceput sa observ oamenii din jurul meu mai mult dect inainte. Nu stiu de ce, nu stiu cum , doar observ.
Am auzit de multe ori ,,nu stii ce ai pana ce nu pierzi". Atat de disperati suntem? Asteptam sa pierdem cele mai valoroase lucuri, stricam tot ce ne face fericiti pentru ce?
Uneori cred ca ne e prea bine, ne plictiseste atata fericire nesimtita si facem ceva sa stricam. Ceva, nu conteaza ce... avem nevoie de gropi in asfalt... prea multa liniste, seninatate si pur si simplu fericire ne scarbeste. Apoi, bineinteles ne pare rau si vrem inapoi nesatul ala de fericire pura, simpla.
Si ecoul greselilor din trecut ne urmareste mereu. Orice am face.

Ipocrit.

Recent am inceput sa ma uit din nou la Sex and the city. Imi place sa urmaresc seriale de mai multe ori, de fiecare data sunt atenta la altceva. Totodata, urmarindu-le la anumite intervale de timp, inteleg ceva nou mereu. De ce imi place serialul in particular? Prieteni. Oricine trece printr-o perioada de tranzitie, mutare, schimbare a anumitor reguli/aspecte are nevoie de  prieteni, de persoane pe care sa se poata baza in momente grele. Cand exista prietenii de cativa ani, la o analiza simpla si obiectiva se pot vedea diferente intre inceput si timpul prezent.
,,Am devenit unele din femeile alea pe care le uram". Am auzit asta de cateva ori si nu stiam de ce mi se pare atat de familiara. In serial se vorbea despre femeile care se schimba cand se casatoresc, despre cum spun ca toate o sa ramana la fel etc. Eu am observat zilele trecute un tipar groaznic. Dupa o relatie de cateva luni/1 an fete de 20-21 de ani se pierd in lumea minunatei relatii pe care o au si uita de prieteni, uita de promisiunile facute si... se rezuma la noi mergem, ne place, nu stim.... De la 20 de ani? Dar la 30? Dar cand se vor marita?
Sunt feminista de cand am descoperit ce inseamna, dar in unele momente mi-as dori sa fiu un misogin. De ce? Simplu. Pentru ca strigam sus si tare, cat ne tin plamanii ca suntem independente, ca ne place sa fim singure si alte gargare de 2 lei, dar vorbim cu atata nonsalanta si usurinta despre "noi". Toata lumea si universul lor se concentreaza pe o singura persoana, asa deodata, fara avertismente date celor din jur.

Curs de studentie.

Atentie, se inchid usile. Urmeaza statia Politehnica cu peronul pe partea stanga. Trenul circula in directia Preciziei.

Ma ridic incet de pe scaun. Sunt  intotdeuna facscinata de imaginea acestei parti a drumului. Un grafitti colorat imbraca distanta dintre Eroilor si Politehnica. In metrou te simti claustrat. In zona aceasta nu. Tineretea si naluca studenteasca au triumfat, s-au multiplicat si imbibat in esenta spatiului subteran colorat, extins, plin de savoare. Fulare colorate, esarfe de matase, bocanci galbeni si rosii, fete cu chipuri luminate de adierea pura a vietii plina de tumult, baieti afundati in imaginea unui joc de pe gadgeturile nelipsite, imagine ce li se reflecta pe fata ingandurata, plina de bucuria si suferinta unei varste a imposibilului, a inefabilului atins. Genti, ghiozdane, caiete fel de fel, colorate si caraghioase, un Isarlik al culorilor, al variatiilor rasiale, al preferintelor, al felului de a trai. Asta e Politehnica. Un mare tot al tinerilor dornici sa devina ingineri, sa li se ,,deschida mintea", sa vada noi posibilitati pe orizontul gri al universitatilor. Toate accentele sunt prezente aici.  Bucurestean sau nu, la sfarsitul saptamanii pleci cu cel putin trei accente diferite. Daca ai fite nu te integrezi. Nu ai loc. Prieteniile se leaga instantaneu, din nevoia studentului nou- venit de a gasi oameni pe aceeasi lungime de unda cu el, cineva care sa nu-l considere nebun pentru ca profesorii parca vorbesc chineza, cineva care sa-l asigure ca a facut o alegere buna, ca nu invata degeaba.
Dimineata la ora opt capete obosite se indreapta agale  catre salile de curs. Unii cer o tigara, altii dau, unii beau cafea, altii inca nu s-au trezit, unii se intreaba de ce au venit, altii isi fac planuri cand sa plece, unii cer cursuri, altii nu se deranjeaza. E ciudat. Din toate colturile tarii facultatea ii aduce la un numitor comun. Toata rebeliunea tineretii, toata seva frenetica a varstei de 19-20 de ani, se conformeaza cuminte atunci cand se apropie vreun partial. Cozile la xerox sunt infinite, scannerele functioneaza neobosite, fiecare intreaba cate ceva, profesorul le repeta, seminaristul confirma, totul merge intr-o nebuloasa ce se concretizeaza in ziua testarii. Nu ne-am schimbat prea mult din liceu. Pana la venirea vinovatului, facem cele mai exacte scheme de asezari in sala, cele mai complicate combinatii pentru ca el sa zica atat:,,Ia vino tu in prima banca". Si s-a terminat. Fiecare pentru el.
Asta e facultatea. Un liceu superior.