Coboram la prima.

In timp ce luminile orasului reflectate in gemurile tramvaiului ii traversau chipul, citeam schimbarea. 

Vedeam un oras plin, ticsit de oameni, un oras de care deja sunt satula, un oras al trecutului, ce imi va fi viitor. Bucurestiul e un cliseu. Cliseul provincialului care vine in capitala; este intai fascinat, apoi uimit, incepe sa il vada ca pe propriul oras, il plictieste, il dezgusta, il uraste. Te inghite. Iti inghite orice convingere cu care ai venit. Oamenii sunt identici. Identici cu manechinele din vitrine, din dreptul afiselor cu ,,new collection". Suntem ' in trend' , avem fite. In incercarea nostra de a ne forma o imagine de bucuresteni devenim victime, ne uniformizam, ne deformam, in cativa ani ne simtim bucuresteni dar vrem mai mult, vrem o pozitie sociala, un job bine platit musai, vrem totul si primim nimic. Primim injuraturi la semafor, traversari pe rosu niciodata pe verde, oameni care nu respecta coada, nepasatori, intrigati, iritati de tot ce li se intampla, blameaza sistemul, blameaza politicienii, blameaza seful, blameaza intr-un final Bucurestiul.
Metroul e murdar. Oamenii il murdaresc. Ici-colo cate o carte deschisa, predomina ziarele sportive si mondenitatile, vezi cate o persoana cu aer de profesor, medic, barbati in costum si femei cu perle la gat si te intrebi ' ce cauta aici?'. Langa cersetorii cu telefoane performante, langa smecherii care fac zgomot cat pentru tot trenul, langa o shaworma bine- mirositoare din Dristor. Nu mai exista clase sociale? Ba exista, cum sa nu?! Decat ca oamenii pe care trebuie sa ii respecti se imbulzesc pe scarile rulante; elevii si studentii sunt  grabiti, ocupati, atotstiutori.  Ne intoarcem spre oamenii bine- imbracati, aratosi si cu 'experienta' doar cand intrebam ' incotro merge? ajunge la ...?'

E enervant, zgomotos si obositor. Intotdeauna l-am privit ca pe un oras. Acum il vad ca pe o persoana. O femeie. O femeie de 40 de ani, trecuta prin monarhie, comunism , razboaie, cuceriri, infrangeri si victorii, o femeie parasita de familia ei (multi bucuresteni au plecat in alte orase/ tari), o mama satula de atatia copii adoptati; pe multi ii abandoneaza si lasati sa se descurce singuri se pierd. Alteori imi apare ca o vaduva. Rece si rea, neprimitoare, aspra. O Alaska romaneasca, o jungla in acelasi timp.  Un loc in care TU devii altul cat ai clipi, in care dimineata te trezeste zgomotul infiorator al tramvaielor, iar noaptea nu te lasa sa dormi motociclistii nervosi si dorinta lor de a demonstra...ceva.

Seara autobuzele, troleele, tramvaiele sunt stranii. Oameni obositi se urca agale si tintesc scaune libere. Stiu deja unde sa coboare, un drum devenit rutina. Luminile se intensifica. ' Trebuie sa coboram' imi spune. Unde sunt eu in acest oras? Unde ma indrept si la ce statie trebuie sa cobor?