Curs de studentie.

Atentie, se inchid usile. Urmeaza statia Politehnica cu peronul pe partea stanga. Trenul circula in directia Preciziei.

Ma ridic incet de pe scaun. Sunt  intotdeuna facscinata de imaginea acestei parti a drumului. Un grafitti colorat imbraca distanta dintre Eroilor si Politehnica. In metrou te simti claustrat. In zona aceasta nu. Tineretea si naluca studenteasca au triumfat, s-au multiplicat si imbibat in esenta spatiului subteran colorat, extins, plin de savoare. Fulare colorate, esarfe de matase, bocanci galbeni si rosii, fete cu chipuri luminate de adierea pura a vietii plina de tumult, baieti afundati in imaginea unui joc de pe gadgeturile nelipsite, imagine ce li se reflecta pe fata ingandurata, plina de bucuria si suferinta unei varste a imposibilului, a inefabilului atins. Genti, ghiozdane, caiete fel de fel, colorate si caraghioase, un Isarlik al culorilor, al variatiilor rasiale, al preferintelor, al felului de a trai. Asta e Politehnica. Un mare tot al tinerilor dornici sa devina ingineri, sa li se ,,deschida mintea", sa vada noi posibilitati pe orizontul gri al universitatilor. Toate accentele sunt prezente aici.  Bucurestean sau nu, la sfarsitul saptamanii pleci cu cel putin trei accente diferite. Daca ai fite nu te integrezi. Nu ai loc. Prieteniile se leaga instantaneu, din nevoia studentului nou- venit de a gasi oameni pe aceeasi lungime de unda cu el, cineva care sa nu-l considere nebun pentru ca profesorii parca vorbesc chineza, cineva care sa-l asigure ca a facut o alegere buna, ca nu invata degeaba.
Dimineata la ora opt capete obosite se indreapta agale  catre salile de curs. Unii cer o tigara, altii dau, unii beau cafea, altii inca nu s-au trezit, unii se intreaba de ce au venit, altii isi fac planuri cand sa plece, unii cer cursuri, altii nu se deranjeaza. E ciudat. Din toate colturile tarii facultatea ii aduce la un numitor comun. Toata rebeliunea tineretii, toata seva frenetica a varstei de 19-20 de ani, se conformeaza cuminte atunci cand se apropie vreun partial. Cozile la xerox sunt infinite, scannerele functioneaza neobosite, fiecare intreaba cate ceva, profesorul le repeta, seminaristul confirma, totul merge intr-o nebuloasa ce se concretizeaza in ziua testarii. Nu ne-am schimbat prea mult din liceu. Pana la venirea vinovatului, facem cele mai exacte scheme de asezari in sala, cele mai complicate combinatii pentru ca el sa zica atat:,,Ia vino tu in prima banca". Si s-a terminat. Fiecare pentru el.
Asta e facultatea. Un liceu superior.

Promisiune

Promisiuni. Le facem in fiecare zi. Le respectam atat de rar incat nu stiu de ce ne mai obosim.
Candva, doi oameni puteau fi legati de o simpla promisiune o intreaga viata, fara acte, fara martori, doar simple cuvinte.
Care este cel mai mare atasament pe care il putem face fata de cineva?

Promit sa nu plec. Promit sa raman cu tine orice s-ar intampla. Atunci cand te voi uri, atunci cand te voi iubi. In clipele in care ma vei dezmierda, si in cele in care nu vei vrea sa ma vezi.
Promit sa nu uit. Sa nu uit vechile promisiuni, sa nu uit nicio clipa petrecuta cu tine. Sa imi amintesc fiecare cuvant frumos sau nu, dulce sau amar, voit sau nevoit. Neuitand nu voi putea pleca. Si as putea fi mereu.
Nu cum vrei tu, nu cum vreau eu, ci cum trebuie. Tarziu, devreme, greu sau usor, aproape sau departe, sa fiu  eu a putea fi noi.
De ce sa plec? Si unde m-as duce? Cand tot ce am e chiar aici. Si daca ar fi sa plec...
Vino cu mine! Fa-ti bagajele, ia tramvaiul si vino!
Promit sa raman.

Coboram la prima.

In timp ce luminile orasului reflectate in gemurile tramvaiului ii traversau chipul, citeam schimbarea. 

Vedeam un oras plin, ticsit de oameni, un oras de care deja sunt satula, un oras al trecutului, ce imi va fi viitor. Bucurestiul e un cliseu. Cliseul provincialului care vine in capitala; este intai fascinat, apoi uimit, incepe sa il vada ca pe propriul oras, il plictieste, il dezgusta, il uraste. Te inghite. Iti inghite orice convingere cu care ai venit. Oamenii sunt identici. Identici cu manechinele din vitrine, din dreptul afiselor cu ,,new collection". Suntem ' in trend' , avem fite. In incercarea nostra de a ne forma o imagine de bucuresteni devenim victime, ne uniformizam, ne deformam, in cativa ani ne simtim bucuresteni dar vrem mai mult, vrem o pozitie sociala, un job bine platit musai, vrem totul si primim nimic. Primim injuraturi la semafor, traversari pe rosu niciodata pe verde, oameni care nu respecta coada, nepasatori, intrigati, iritati de tot ce li se intampla, blameaza sistemul, blameaza politicienii, blameaza seful, blameaza intr-un final Bucurestiul.
Metroul e murdar. Oamenii il murdaresc. Ici-colo cate o carte deschisa, predomina ziarele sportive si mondenitatile, vezi cate o persoana cu aer de profesor, medic, barbati in costum si femei cu perle la gat si te intrebi ' ce cauta aici?'. Langa cersetorii cu telefoane performante, langa smecherii care fac zgomot cat pentru tot trenul, langa o shaworma bine- mirositoare din Dristor. Nu mai exista clase sociale? Ba exista, cum sa nu?! Decat ca oamenii pe care trebuie sa ii respecti se imbulzesc pe scarile rulante; elevii si studentii sunt  grabiti, ocupati, atotstiutori.  Ne intoarcem spre oamenii bine- imbracati, aratosi si cu 'experienta' doar cand intrebam ' incotro merge? ajunge la ...?'

E enervant, zgomotos si obositor. Intotdeauna l-am privit ca pe un oras. Acum il vad ca pe o persoana. O femeie. O femeie de 40 de ani, trecuta prin monarhie, comunism , razboaie, cuceriri, infrangeri si victorii, o femeie parasita de familia ei (multi bucuresteni au plecat in alte orase/ tari), o mama satula de atatia copii adoptati; pe multi ii abandoneaza si lasati sa se descurce singuri se pierd. Alteori imi apare ca o vaduva. Rece si rea, neprimitoare, aspra. O Alaska romaneasca, o jungla in acelasi timp.  Un loc in care TU devii altul cat ai clipi, in care dimineata te trezeste zgomotul infiorator al tramvaielor, iar noaptea nu te lasa sa dormi motociclistii nervosi si dorinta lor de a demonstra...ceva.

Seara autobuzele, troleele, tramvaiele sunt stranii. Oameni obositi se urca agale si tintesc scaune libere. Stiu deja unde sa coboare, un drum devenit rutina. Luminile se intensifica. ' Trebuie sa coboram' imi spune. Unde sunt eu in acest oras? Unde ma indrept si la ce statie trebuie sa cobor?

Momentul potrivit

   

Am de multe ori impresia ca oamenii din jurul meu, incluzand-ma si pe mine, amana prea mult luarea unei decizii. De multe ori am fost pusa in fata unei situatii pe care o puteam manevra dupa bunul plac insa teama de penibil, de respingere sau de oprobiu public m-au impiedicat sa actionez. Ce se intampla insa cand ezitam?

   

Initial, daca nu luam acea decizie, daca nu facem acel pas regretam. Regretul ne poate determina sa luam alte decizii, auxiliare celei initiale care ar putea provoca un efecte(negativ) mai mare decat cel de care ne temeam. Sau putem trai cu regretul o buna perioada de vreme gandindu-ne mereu ,,ce-ar fi fost daca?", astfel nu ne multumim cu ce avem in prezent si privim gales catre acel moment din timp in care am fi putut face altfel, cum ni s-ar fi schimbat oare viata daca?

   

Eu sunt de parere ca, la un moment dat in viata fiecare am avut o ,,relatie de umplutura". Ce e aceea? Ei bine atunci cand eziti, atunci cand te gandesti ,,dar daca nu ma place?", ,, fac ceea ce trebuie?" etc. ai nevoie de putin suport sentimental/afectiv si apelezi la.... relatii de umplutura... adica persoane care sunt in momentul potrivit la locul potrivit. Ce se intampla atunci? Pe moment e bine, e foarte bine dar mai apoi regretul revine. Revine si apare inevitabila comparatie. Comparatia intre ce  este si ce ar fi putut fi.

Asadar eu va indemn sa nu ezitati! Oricat de ciudata sau de greu de realizat ar putea parea decizia pe care vreti sa o luati nu ezitati! Incercati si... cine stie?

putere de gelatina

Femeile sunt proaste. Se indragostesc si se prostesc. Nu mai stiu cine sunt, ce vor de fapt de la viata si singurul lor centru de interes e acel EL care le incalzese noaptea cand le ingheata picioarele. Femei puternice, cu o tinuta morala impecabila se topesc ca o inghetata lasata in soare la prima strangere de mana sau imbratisare mai strasnica. Parca le privesti si te minunezi. Pe strada te-ar face praf din doua cuvinte si o uitatura mai ciudata dar cand ajung acasa sau suntt in preajma LUI se transforma in niste mâțe plouate care nu mai leaga doua vorbe intregi.
Dragi barbati, pentru ca ne indragostim de voi suntem asa cum suntem!
Dragi femei, mai răruț ca-i mai draguț. Prea multa indragosteala strica!

Interviu cu o prostituata

Cum si de ce ai inceput? Ca sa practici cea mai veche meserie trebuie sa ai ceva curaj nu-i asa?
Cam mult tupeu ai. Vorbesti in necunostinta de cauza. Vii la mine, cu un aer superior de reporter cu pixu-n mana si ochelari pe nas da'  nu te gandesti ca eu n-am o chiftea in stomac. In loc sa vii buna ziua, sarutmana haideti sa va scot la o pizza ai intrat peste mine, nu stiu ce ai fi vrut sa vezi... ce credeai ca am atarnate curele de piele si clesti pentru sfarcuri? Dar hai sa-ti raspund. Am inceput ca n-aveam bani. Mi-am luat teapa ca nici acum nu am. Am o zi, doua, trei dupa aia ii cheltui si pauza. Sunt liber profesionista nu ma comanda nimeni da' cheltui. Am inceput acum 6 ani. Acum am 25. Calculeaza si tu. Curaj... ehe... odata ce incepi... nu te lasi ca-ti merge. Altceva?
Se uita la mine printre ghemotoacele facute de fumul tigarii ei slim. O tine intre unghiile lungi, rotunde si rosii, cu mici julituri. ,,Trebuie sa-mi fac unghiile si tu ma tii din treaba". Ochii ei mari parca nu exprima nimic. Ma sperie. Pielea ii este atent ingrijita. ,,Nici eu nu ma uit la mine daca arat ca o baba de 80 de ani". 
Ai vrea sa faci altceva? Te-ai opri acum?
Daca as fi vrut... da as fi vrut sa ma marit si sa stau. Sa imi gasesc un bou care sa munceasca si eu sa nu fac nimic. Ce te uiti asa la mine? Nu stiu daca m-as opri; ma pui sa gandesc prea mult. Maicamea asa a facut si i-a mers. Pana a crapat. Cica infarct. Unii zic ca de rea ce era. Ce dracu ma...
Se spune ca sunteti ,,profesioniste". Mai faci sex de placere?
Bai fata tu n-ai de lucru... Normal ca fac sex de placere. Ca e mult, prost si fara rost asta e... macar e varietate. Nu mi-ar placea sa o ard aiurea doar cu unu si sa fac ce-i place lui. M-as plictisi. Suntem pe dracu profesioniste. Sunt unele casnice frigide si vai mortii lor de si-o trag mai bine ca noi. Acu'depinde de fiecare. Nu  am invatat sa fac sex de cand sunt tarfa. Am facut si eu sex ca toti oamenii de pe la 16 ani. Acu' doar experimentez si practic ceea ce orice femeie ar trebui sa stie.
Hai hai altceva ce mai vrei? Mai am si alta treaba.
Ma retrag incet privindu-i actiunile nesupravegheata de vreo pereche de ochi. Isi aprinde a cincea tigara si scoate dintr-un sertaras de la comoda cu oglinda mare si rotunda o sticluta de oja rosie si incepe sa-si retuseze unghiile. Calma, cu gesturi lascive da din maini sa se usuce. Se ridica de pe scaunul capitonat, rotund, cu pete negricioase ce par a fi urme de tigara... ia scrumiera mica, metalica si mult prea plina si o arunca intr-un cos de gunoi si el aproape plin. Camera in care am gasit-o pe tanara are pereti inchisi la culoare- rosiatici, un covor mic in fata comodei, un pat cu baldachin, cea mai curata parte a camerei, pus la loc de cinste- asternuturi de matase, 4 stinghii metalice de care atarna usor fasii de organza si voal- negru cu visiniu.
Stranie experienta, o viata ciudata, un caracter indoielnic.

Studiu de caz: Barfa in mediul urban.

Comunicarea interumana a capatat, in ultima perioada o conotatie noua si total distincta de scopul ei initial. Barfa sau sub forma ei imblanzita zvonul este metoda de supravietuire a adunarilor de la colt de strada, a intalnirilor la cafea si este salvatoarea unei intalniri nereusite; in fond poti intotdeauna vorbi despre alti oameni cand ideile tale sunt epuizate sau lipsesc cu desavarsire.

Pentru prezentul studiu de caz am sa folosesc trei subiecti, notati A, B si C si un zvon X.  Faceti acest exercitiu de imaginatie impreuna cu mine si incercati sa va identificati cu unul dintre cei trei subiecti. Fie intrebarea Q adresata  subiectului A de catre subiectul B in prezenta subietului- observator C. Puterea intrebarii Q de a se transforma in zvonul X este imensa din acest moment. Cum? Printr-un procedeu simplu. Nerabdarea subiecului C de a a astepta reaspunsul subiectului A transforma intrebarea intr-o afirmatie. Avem deci de a face cu afirmatia q provenita din intrebarea Q. De aici inainte subiectul C se departeaza de subiectii A si B care isi continua conversatia. Este necesara transmiterea afirmatiei q unui singur subiect D pentru ca zvonul sa isi gaseasca punctual de infiltrare in discutiile zilnice ale apropiatilor acestuia.

Asa- zisa lene a oamenilor de a trece prin filtrul gandirii orice informatie pe care o percep duce la situatii ca cea descrisa mai sus in care realitatea este complet distorsionata. Nu este asadar necesar sa se ,,inventeze" un anumit concept sau afirmatie, este mai mult decat suficienta o intrebare ce poate fi absolut ridicola sau stupida, un curios, si lipsa puterii de a se apara impotriva cuvintelor. 

Cu totii suntem asadar supusi zvonului, prin simplele intrebari adresate de catre cunoscuti, zvonuri alimentate de oamenii care nu au subiect de discutie (caci viata lor este fada, gandirea lor nu naste idei), asa cum omul civilizat este hranit de cultura, asa si omul inapt de a gasi idei, concepte noi  este hranit de barfa si zvon.

Sex, Yoga si Mancaruri picante

Odata am vrut sa scriu o carte. Inainte de un examen la engleza mi se parea o modalitate mai atractiva de a-mi exersa abilitatile in scris decat compuneri cu cap si coada dar fara legatura intre ele. Am scris un capitol. ,,Murder in the Cathedral" se numea cartea mea ce se vroia a fi un roman politist. Dupa circa doua saptamani de cazna am abandonat si m-am intors la eseurile mele despre era IT si voluntariat. 

De ceva vreme insa imi imaginez intreaga viata asemeni unei carti. Si de mult ma gandesc ce tip de carte ar fi. Influenta hollywoodiana a Sex and the City, Lipstick Jungle s.a. dar si fina psihologie a lui Gregory House insumata cu siropul din Grey's Anatomy m-au facut sa reflectez la propria mea persoana si sa incep sa imi rezum viata in cateva cuvinte zilnic. Initial, ideea a venit sub forma prezentului blog care, incet, incet s-a transformat in expresia refularii mele totale materializata in cateva versuri mediocre, incropite sumar si in graba ,,evoluand" pana la abandonul total. Apetitul mi-a fost redeschis prin intermediul unui alt blog. Unicul lucru care imi lipsea a fost inspiratia. Zeci de postari au ramas la stadiul de schita deoarece abilitatile mele de redactarea a unui articol s-au subrezit in lipsa de uzura. 

Revenind la cartea care as vrea sa cuprinda ,,povestea vietii mele" titlul ar putea fi, fara exagerare ,,Sex, Yoga si Mancaruri picante". Consider ca o atfel de intitulare necesita cateva lamuriri asa ca iata-le: Ideea mi-a venit ieri cand ma intorceam acasa de la liceu iar componenetele ei sunt pe cat e diferite pe atat de similare. Cum orice fata/ femeie vrea sa se simta bine in pielea ei, maratonul kilogramelor in minus si a tenului perfect nu m-a ocolit. Superficialitatea acestor nebuloase deseori fara sens si care au unicul rol sa transforme fetele/femeile in snoabe care discuta exclusiv despre ultimul tip de dieta si noile exercitii de aerobic m-a facut sa vreau sa imi rezum viata in 3 termeni: sex- exercitiu cardio, arde calorii; yoga- stretching, stare de bine general; mancaruri picante- in loc de orice dieta si un motiv in plus sa comanzi unui chelner dragut ,, cu extra chilly va rog" cu un zambet larg pe fata.

Superficial? Poate ca da. Total lipsit de profunzime? Nu prea cred. In lumea zilelor noastre in care fiecare vrea sa fie un model pentru fiecare, noua ne lipseste unicitatea, ne lipseste curajul, ne incurca mentalitatile comuniste ale altora chiar daca noi nu le avem!!! Vrem sa fim nonconformisti dar ne uitam in stanga si in dreapta la privirile celorlalti!

Va indemn doar atat- indrazniti! Indrazniti sa raspundeti la vesnica intrebare: - cum reusesti sa arati asa bine? cu simplul ,,sex, yoga si mancaruri picante!

E (ne)voie sa avem prieteni?

Un cliseu atat de des intalnit incat eu insami m-am saturat de cate ori am citit fraze, citate, povesti si carti despre prieteni care sunt acolo doar cand au nevoie de ceva. Stiu ca fiecare dintre noi facem gafe, stricam prietenii si ca internetul este plin de astfel de siroposenii dar trebuie sa ma manifest!

Odata ce scoti o persoana din zona de ,,cunostinte" si tu insuti o ridici la gradul de ,,prieten" sau macar persoana mai apropiata ce te determina pe tine sa ii iei acest cvasiprivilegiu? Fara avertisment incepi sa te indepartezi iar celelalt te priveste cum dispari.

 Dar oare tu, prieten al meu, te-ai gandit ca si tu erai prietenul meu nu numai eu al tau? sau mandria ta este prea mare si nu vrei sa recunosti? Mai stii cand veneai cu sufletul in mii de bucatele si te acultam si te ajutam sa il lipesti la loc? Nu dragul meu prieten nu mai tii minte. Tu vezi greseli, tu vezi certuri tu vezi totul negru. Si nu e prima data. Caci nu vii la mine cand nu mai stii ce sa faci, de fapt cand ai nevoie de cineva care sa spuna da, da ,da, da e bine cum faci tu. Dupa o lunga absenta cand imi uiti numarul de telefon in timp ce eu te am pe spee- dial te intorci si eu sunt acolo. Dupa ce mi-am incredintat sufletul tie tu....? Tu uiti si dispari.
Asa ca dragul meu prieten, te rog doar sa-ti amintesti zilele cand am fost acolo. Iar daca tu nu m-ai considerat niciodata prieten atunci... E vina mea. 

Mi-am incheiat mini- pledoaria in favoarea prieteniei, pentru ca articolul meu sa intre in seria de clisee- acolo doar cand au nevoie. 

Restul... e praf

Inspiratie de aici.

Avem nevoie de oameni. Noi, fiintele rationale, independente ale secolului 21 avem nevoie de oameni langa noi, oameni care, surprinzator sa ne spuna ce sa facem. Acesti oameni au definitii poetice, metaforice si alte expresii care sa ii identifice cand, de fapt, ei sunt prieteni. Ma autointitulez naiva caci adesea confund cunostintele, amicii si colegii cu prietenii si ii integrez in universul pe care il am rezervat numai pentru ei. 

Daca ar fi sa o desenez viata mea ar fi o camera. Pardoseala si peretii ar fi familia- cei care raman atunci cand universul se goleste. Dulapurile, ticsite de hartii, carti, caiete si haine ar fi memoria- lucrurile pe care le stiu dar pe care nu le folosesc intotdeauna- baza pe care se articuleaza intreaga-mi fiinta. Prezentul ar fi un colt de atelier- intotdeauna prafuit de amintiri, niciodata statornic si mereu pe cale sa se prabuseasca. Pe peretele de langa el se afla cuie in care sunt atarnate chei, dar si cuie goale. Cheile sunt de la sertarele dulapurilor- sunt cele care imi permit sa accesez fisierele memoriei- indrumatorii mei- profesorii care au fost, sunt, iar spatiile goale- pentru cei care vor veni. O oglinda ingusta, dreptunghiulara, cu margini ascutite ar fi reflexia sentimentelor mele; o oglinda care se tulbura, se innegreste, se sparge si se lipeste singura la loc. Dar ce se intampla cand se schimba oglinda? Eu! Eu imi plang de mila, micsorata in mijlocul mizeriei care s-a facut in camera... Si uneori nu gasesc solutii- nu stiu cum sa ma reasamblez. Vorbeam de prieteni- ei... ei bine ei sunt praful. Da praful. Praful care imi intra in ochi si nu ma lasa sa stau, care ma obliga sa ma ridic, si in incercarea mea disperata de a scapa de el.... se face curat in camera. Asta fac prietenii- sunt enervanti cand te intreaba ,, ce ai?”, ,,ce ai patit?” dar ei te fac sa uiti... si sa vezi ca de fapt oglinda se repara de la sine, aerul din camera mea imaginara este timpul- unicul asupra caruia nu am control, pe care nu pot sa-l masor, caci nu stiu cand se va sfarsi.

Asadar, va invit sa va bucurati de praful din viata dumneavoastra, caci el va face sa-l urmariti, iar in goana aceea nebuna uitati... pur si simplu uitati si constatati ca aveti un zambet pe fata... cand totul pare negru radeti... radeti cu pofta de rasul molipsitor al prietenului dumneavoastra.

Conflict

Conflictele dragul meu sunt ca o cafea tare: prea amare, niciodata suficient de concentrate si intotdeauna lasa urme. Ce fel de conflicte ma intrebi. Nu mai stii?  Cele pe care le avem cand vrei sa ma dizolvi intr-o ceasca de ceai amar iar eu ma agat cu disperare de pliculetul ce atarna pe marginea cestii. Atunci cand tu vrei sa-mi preschimbi fiinta intr-o aglomerare fara forma care sa depinda de tine.Tu dragule vrei sa-mi furi alergarea prin viata si sa ma articulezi doar la fiinta ta! Ah si nu-ti dai seama. De ce nu vezi ca ieri mi-am cautat aripile in dulap si le-am imbratisat ca pe o mireasma a noii vieti? Sau poate ca stii... caci azi nu le-am mai gasit. Erau atarnate candva de coltul stingher al amintirii vietii fara tine. Si tu ma intrebi acum privind peste umarul meu- care colt? Nu ai de unde sa-l stii. Zace ascuns in fiecare secunda a unei lumi trecute. 

Maine as vrea sa plec. Sa imi iau pantofii  cu toc si geanta neagra si sa plec prin lume cu parul prins la spate. Dar vai! nu pot. Sunt inca atasata de tine. -Iti dau drumul! Du-te! mi-ai zis candva. Si atunci ce ma tine pe loc? Intorc privirea si vad franghiile imbibate in parfumul tau, trupul meu frematand sub atingerea ta, vad fiecare gest care mi-a taiat aripile si vad ca nu tu ai fost ci eu. Eu insami mi-am ingradit fiinta si am ramas cu tine chiar inainte sa-mi spui s-o fac. Eu singura m-am inchis in cufarul de vise. Si imi dau seama ca nu este al meu. Eu imi tin visele intr-un dulap...stii coltul stingher de care m-ai intrebat tu?... Noi doi iubitule am devenit o entitate comuna. Traim prin ochii celuilalt, pulsam acelasi ritm, aceeasi bataie... tic-tac, tic-tac, tic-tac... de trei ori apoi pauza. Ce facem noi oare cand inimile se opresc din bataie? Mi-am amintit. Atunci ne sarutam. 

De ce ne intoarcem?

Evoluam. E clar si firesc sa evoluam. Strigam cat ne tin plamanii ca suntem intr-o continua ascensiune spre un tel ce-i drept ambiguu si nu prea bine definit dar care exista si ne asteapta , iar cu toate astea noi, oamenii, ilustrele fapturi ce polueaza Pamantul cu gradul lor minim de inteligenta, noi ne uitam cu admiratie si tanjim cu o expresie tembela spre trecut. Luam ca modele persoane care au trait acum 100, 200, 1000 de ani cu ce motiv? Luam ca model imaginea, de fapt inventia istoricilor despre fiecare personalitate a vremurilor trecute. Istoricii au mai multa imaginatie decat un copil mic. Au creat adevarate icoane din niste oameni simpli, indraznesc sa le spun ,,normali", icoane construite pe piedestalul propriilor lor nevoi de modele.
Revenind insa la dorinta arzatoare a oamenilor de a recapata traditiile trecutului, nu inteleg aceasta tanjire perpetua cu accente obsesive de a reconstrui imaginile persoanelor/ personalitatilor trecute astazi.entru a recrea cu adevarat o imagine trebuie sa-i recreezi intreg contextul social, economic, evolutiv in care a trait, iar aceasta nu este oare o involutie? In cel mai bun caz este o stagnare, un refuz al nostru de a ne lua inima in dinti si a incepe sa ne construim propriul viitor, de a deveni noi poate chiar modele sau macar oameni in acord cu timpurile in care traim. Caci o cautare continua, nelinistita a trecutului si a tot ce a insemnat este un REFUZ de a evolua si mai ales de a fi in tandem cu vremurile in care traim. Suntem niste oamnei sub vreme, de aceea ni se pare totul revoltator.
Intr-adevar, realitatea actuala ne obliga sa reactionam aproape imediat orice modificare dar omul modern este adaptat! De aceea au fost necesare atatea secole de evolutie! Tocmai pentru a putea tine pasul cu acesti oameni care nu se sperie!!! Care poate ca isi tin minte trecutul dar nu il lasa sa le invadeze prezentul si intr-adevar privesc spre viitor. Ei nu sunt super-oameni. Ei nu au evoluat mai repede. Lor insa nu le este teama. NU le este teama sa isi ia inima in dinti si sa strige tare catre viitor: Show me what you got!!!
 Iar trecutul atat de glorios implica multe. Implica orori si atrocitati pe care omul, in contextul actual a gasit modalitatea sa le elimine. Chiar a reusit. De aceea este unde este acum. Datorita faptului ca  agasit solutii la niste ,,probleme" ce pareau imposibil de eradicat. Daca tot vrem sa ne reconstruim acele ,,zile de glorie" sa nu uitam despre perioada in care, pe langa stiinta si tehnologie, nu exista educatie! In care omul era adesea privit ca un intrument. Astazi investim in cultura si educatie pentru un ,,viitor mai bun". Atunci de ce vrem atmosfera de acum 100 de ani cand era ,,liniste si pace"? Repet: istoria si odata cu ea figurile si tipurile umane sunt masti. Masti si decoruri ale unor istorici cu prea mult timp liber.
Haideti sa nu ne mai uitam in trecut. Daca ne inchipuim constiinta/ memoria ca si o cavitate uriasa atunci trecutulul ar trebui sa fie o cutie. Atat. Exista, suntem constienti de ea ca de o parte a corpului nostru dar nu ne impiedica. Viitorul? Ei bine...viitorul ar trebui sa fie restul cavitatii...

Pentru ce avem nevoie de modele?

Societatea actuala promoveaza, mai mult sau mai putin corect, prin mijloace mai mult sau mai putin juste, indivizi, persoane si personalitati care ajung, incet incet sa serveasca drept model unui mare procent din populatia tarii si a lumii in general. Referindu-ne strict la Romania, gradul de implicare al mass- media in ,,educatia" copiilor, adolescentilor si tinerilor din ziua de azi este mult prea mare pentru calitatea advertisingului care se realizeaza si care implica utilizarea unor non-valori drept eroi ai copilariei noastre.
Intr-adevar omul are nevoie de o anumita directie in viata dar de ce este necesara o orientare asemeni unor persoane/personalitati cand este ,,la moda"  individualizarea gandurilor si a ideilor? Intr-o lume in care fiecare tanjeste pentru unicitate, oare acesti pseudo- eroi, de orice natura ar fi ei nu ne transforma pe noi, muritorii de rand, cei care ne uitam ,,de jos " la ei in niste copii ieftine si fara valoare? Unde este atunci unicitatea fiecaruia si trasaturile care ne diferentiaza de celilalti? Daca viata noastra se ghideaza dupa cea a altor persoane oare ideile marete nu au fost deja puse in practica? Nu ne mai putem ridica cu ,,pretentia" de a schimba lumea daca ne autoguvernam dupa niste trasee deja utilizate.